A vedea înseamnă a trăi

Fluturi, lumină, bucurie, multă multă lumină, orbitoare lumină şi nimic care să conteze. Nu există decât aici şi acum. E aşa o uşurare.. e eternitatea. Când poţi trăi aici şi acum, când nimic din ce va fi mâine sau ce a fost ieri nu contează, atunci trăieşti. Prea puţin trăim, prea puţine simţim în starea asta amorţită. Tot timpul încordaţi, temându-ne de ziua de mâine, ferindu-ne de o zi ca ieri..e prea mult. Aş vrea să putem simţi fiecare clipa, aş vrea să nu ne dăm seama de secundele care trec, aş vrea să nu conteze nimic. Dacă nu te gândeşti la viitor, dacă nu te gândeşti că îmbătrâneşti, chiar nu contează nimic. Totul e legat de nisipul din clepsidră care nu încetează să curgă şi totuşi, dacă nu ne-am uita la el, nu ar exista.
Flori, iarbă verde, lumină orbitoare. Doar eu, pe un câmp, într-un moment care ţine de o veşnicie, într-o linişte care mă umple, mă înconjoară şi doar soarele care îmi încălzeşte faţa e conştient de liniştea mea. Doar el îmi vede privirea calmă, liniştită, doar el îmi aude ritmul constant al inimii, doar el îmi vede zâmbetul larg si copilăresc pe buze, zâmbet pe care nimeni şi nimic nu o să reuşească să mi-l răpească.
Şi totuşi, mai vine cate unul care încearcă cu tot dinadinsul să te facă să te gândeşti la nisipul din clepsidră şi atunci, vrei nu vrei, la un moment dat, cedezi. Şi te uiţi. Şi te prinde in vraja lui şi.. nu mai ai scapare. Începi să iţi faci griji, începi să trăieşti în trecut, în viitor..doar în prezent nu. Şi atunci, până la urmă, poti zice că trăieşti cu adevărat? Retrăieşti unele amintiri şi îţi formezi altele noi dar lucrurile care se întâmplă în jurul tău, aici şi acum, unde sunt? Plutesc undeva într-o ceaţă din care nu vrei să le scoţi. Nu observi un zâmbet de copil pe stradă, nu vezi mâinile împreunate unor doi îndrăgostiţi, nu vezi verdele copacilor şi soarele jucăuş căzând printre crengi şi aruncând umbre dintre cele mai bizare pe asfaltul încins. Şi toţi umblăm ca nişte roboţi, şi toţi avem privirea aţintită undeva departe şi nimeni nu vede nimic din tot ceea ce îi înconjoară. Şi am ajuns să mă simt atât de  singură pe stradă, am ajuns să-mi doresc un zâmbet întors, să simt cu adevărat că cineva mă vede, că cineva MAI VEDE.
Şi ies din câmpia mea liniştită, ies în oraşul stins populat de zombie şi încerc să îl trezesc. Zâmbesc unui copil care e cel mai uşor de impresionat şi el imi zambeste înapoi fiind sigură ca dacă fac asta unui adult o sa fiu considerată nebună. Şi totuşi cred în oameni şi îi iert de nenumarate ori şi sufăr eu doar sperând că au învăţat ei ceva din asta şi sunt dezamăgită de fiecare dată dar nu mă dau bătuta, o să lupt chiar dacă ştiu că am schimbat doar 1 om dintr-un milion. MERITĂ. Ştiu că cineva îmi va duce munca mai departe şi că într’o zi..o să fie destui oameni cu ochii deschişi încât o să facă o diferenţă, încât o să fie ascultaţi şi crezuţi.
Până atunci, mă plimb desculţă pe asfaltul încins chiar daca oamenii se uită ciudat la mine .. până atunci zâmbesc copiilor şi uneori chiar adulţilor riscând să par o idioată.. până atunci privesc cu ochi mari tot ce e în jurul meu chiar dacă le-am mai văzut de 1000 de ori..până atunci, TRAIESC.