Călători prin viaţă

Stătea şi se întreba mereu acelaşi lucru: de ce am plecat? Trecuse un an de la despărţirea ei de Alex şi nici acum nu putea să-şi scoată răspunsul la întrebarea asta din subconştient. Încercase chiar şi la psiholog dar tot ce făcuse asta a fost să adâncească şi mai mult răspunsul. Intenţia eşuată de a se împăca o convinse încă odată că relaţia lor nu avea să mai meargă niciodată şi cu cât se străduia mai tare să-l iubească cu atât se simţea mai străină de el. Se mai întâlneau ocazional la câte o cafea dar acum vorbeau unul cu celălalt ca doi străini şi fiecare răsufla uşurat când chelnerul venea să încaseze nota şi zâmbea satisfăcut când ei lăsau un bacşiş generos parcă pentru a compensa sentimentul de vinovăţie la plăcerea aproape vizibilă de a se fi terminat întâlnirea iar apoi fiecare se întorcea oarecum vesel în lumea lui.

Bella stătea acum cu ochii în tavan şi rememora una dintre aceste întâlniri ajutată fiind de albastrul închis al tavanului care evoca acea zi friguroasă de iarnă. Se ridică resemnată cu ideea că azi va trebui să se întâlneasca iar şi amintirea se pierdu asemenea fumului de ţigară şi ştiuse că nu avea să mai revină asupra acesteia. Deşi stătuse aproape 40 de minute gândindu-se ce să poarte reuşi să iasă totuşi la timp din casă fără a-şi fi uitat mănuşile negre şi fularul gros, adesea avea probleme cu gâtul. Ieşi în faţa blocului încă potrivindu-şi mănuşile când un camion clanxonă puternic în faţa ei făcând-o să tresară. Un câine scheună gălăgios şi se ascunse în spatele ei pentru a se feri de monstrul luminos care îl urmărea. Era trecut de ora 17 şi soarele era la apus lăsând o lumină galbuie care învăluia oraşul făcându-l mai primitor. Căţeluşul încă tremura când Bella îl linişti mângâindu-l uşor pe creştet iar el se trase şi mai tare lângă ea atras de căldura corpului ei.

- Hei căţeluş, te-ai rătăcit, aşa-i? sărăcuţul de tine, dacă nu ai să-ţi găseşti un adăpost în noaptea asta mă tem că o să iţi fie cam frig, a anunţat ninsoare la noapte.

Căţelul dădea bucuros din coadă ca mulţumire la afecţiunea primită iar când Bella se ridică el fu gata să o urmeze chiar şi în iad. Deşi încercă să-l alunge nu putu să strige la el sau să-l lovească şi astfel porniră amândoi mai departe.

- Ei şi ce-i dacă o să am un căţeluş, şi aşa mă simt cam singură. Ce nume să-ţi dăm micuţule, îi zise ea uitându-se tandru la el cum o urmăreşte. Al cred că ţi s-ar potrivi. Nu-i aşa că-ţi place Al? Căinele dădu vesel din coadă parcă înţelegând-o si atunci ea decise, îl va chema Al.

Era o după-amiază friguroasă dar totuşi nu bătea vântul aşa că cei doi prieteni putură să se bucure de zăpada pufoasă ce se aşternuse cu o seară în urmă asemeni unei mantii ocrotitoare peste oraş. Iarna asta totul părea mai alb, mai pur, prevestea un nou început. Când trecură pe lângă un copac şi o bucată mare de zăpadă căzu sub propria-i greutate chiar lânga Al făcându-l să sară iar speriat în spatele ei, Bella chicoti amuzată şi îşi dădu seama că nu s-a mai simţit aşa bine de mult timp. Se uita distrată de jur împrejur vroind parcă să memoreze  acest peisaj magnific şi se trezi vorbind cu Al de parcă era un vechi şi bun prieten.

- E o iarnă minunată, nu-i aşa Al? Aş vrea să fie toate la fel ca să nu mai fiu tristă la apariţia primilor fulgi de nea prevestind o iarnă geroasă. Întotdeauna am urât frigul dar în iarna asta e.. altfel, e mai blând.

Nici nu-şi dădu seama când ajunse la cafeneaua la care ea cu Alex obişnuiau să se întâlnească de mai bine de un an de zile. În faţa intrării, un tânăr cam de 25 de ani cu o privire întunecată o abordă.

- Domnişoara Bella, sunt Brad, prietenul lui Al sau Alex cum ii ziceaţi dumneavoastră, sunt sigur că v-a povestit despre mine. Îmi pare nespus de rău că trebuie să vă dau o veste atât de cumplită dar fiind bun prieten cu Al am considerat că e de datoria mea să vă anunţ: bunul nostru prieten Al a decedat seara trecută în urma unui accident vascular. Ştiu că este un şoc pentru dumneavoastră, nu trebuie să spuneţi nimic, ştiu de asemenea cât de bine vă stătea împreuna şi sincer nici acum nu ştiu de ce v-aţti despărţit. În fine, nu e treaba mea, îmi pare încă o dată extrem de rău, înmormântarea are loc mâine la orele 17 şi ştiu că el ar fi dorit să fiţi prezentă. La revedere.

Cu ochii încă ţintă la silueta din ce în ce mai mică a lui Brad care se îndepărta, Bella aştepta ca măcar o lacrimă să-şi facă apariţia dar nici una nu veni. Cât timp Brad vorbise ea nu reuşi să scoată nici măcar un cuvânt, stătea doar şi se uita la el. Un fulg de nea îi atinse pleoapa stângă şi se trezi din reverie, se lăsă pe vine şi luă capul căţelului în măini.

- Ei Al, se pare că m-ai găsit iar, sper ca de data asta să nu ne mai certăm. Abia atunci o lacrimă se prelinse pe obraz şi înainte să apuce să o şteargă câinele o linse parcă în încercarea de a o consola. Sau poate doar i se părea.

Se ridică hotărâtă în picioare vroind parcă să-şi facă curaj şi o porni către parc.

- În noapte asta ne plimbăm Al, am atâtea să-ţi povestesc. Şi câinele dădu voios din coadă la auzul vocii ei şi o porni ţopăind înaintea ei. Culmea era că Bella nu putea să-i desluşească urmele lăbuţelor în zăpadă dar alergă să-l prindă pe Al din urmă lăsând gândul să treacă neobservat.