O zi fără Ra

Bunica Marta se legăna încet în scaun croșetând o șosetuță roz pentru surioara mea nou născută ale cărei gângureli se auzeau din pătuțul de lângă geam.

Bunica obișnuia să vorbească cu Alexia,botezata după bunicul Alex decedat in timpul marii ”Crize”,îi povestea cum era lumea înainte de Criză, cum puteai să ieși la orice oră pe afară, cum soarele încă își trimitea razele-i puternice pe pământ ca o binecuvântare pentru toți. O ascultam și eu încercând să-mi imaginez cum e să te joci cu alți copii prin curte, cum e să ai ciocolată ori de câte ori îți dorești, cum e să ai lumină..

Deși au trecut doar 14 ani de la încetarea Crizei, ochii majorității oamenilor aveau deja o culoare albicioasă, uneori cenușie fapt datorat lipsei de lumină, acum ne bazăm foarte mult pe auz și pe miros, știindu-ne între noi dupa aceste două caracteristici : vocea și izul specific fiecăruia.

Alexia stătea acum ridicată în două piciorușe cu ochii în depărtare la praful care de mai bine de 14 ani nu vroia să se așeze, care ne priva de căldura și lumina soarelui. Cu un zgomot surd un corb se izbi de geam apoi fâlfâi mai departe în întuneric. Alexia tresări însă de data asta nu mai plânse, se obișnuise cu fenomenul. Bunica era pregătită să se ridice să o alinte însă se opri dându-și seama că Alexia face parte din lumea aceasta nouă mai mult decât o să reușească ea vreodată.

-         Așa scumpo, învață-te cu lumea asta, e singura modalitate prin care o să reziști. Mă mir ce mă mai ține pe mine în viață, cred că doar voi două.

Ne aruncă câte o privire plină de dragoste și se repuse pe croșetat cântând aceeași melodie liniștitoare care devenise o etichetă a casei noastre :

”Soare, soare blând soare, vino și strălucește iar, luminează-ne mințile și inimile..”

Visasem că alerg după fluturi într-o câmpie înverzită deși nici măcar nu știam cum arată un fluture decât din vorbele celor mai în vârstă. Incă visam cu ochii deschiși la culorile minunate de pe petalele fluturelui când bunica mă strigă să cobor. Îmi luai cele doua perechi de pantaloni groși, două pulovere și un fâș coborând exact când bunica mă striga iar :

-         Hai Miriam să mănânci repede ceva apoi să-i întâmpini pe părinții tăi, sper că au găsit conserve din acelea delicioase de fasole să vezi ce masă gustoasă o să vă fac diseară.

Mimi, așa îi spuneau toți în afară de bunica, înfulecă repede cei doi cartofi fierți cu coajă luând și o îmbucătură din pâinea mult prea tare pentru a-i da impresia de saturație apoi ieși luându-și căciula și fularul pe acesta din urmă strângându-l tare în jurul nasului și a gurii. Bunica veni îndată cu un șal mai transparent pe care îl înfășură în jurul ochilor lui Miriam și era gata de plecare.

-         Câte grade sunt azi bunico? Crezi că rezist 20 de minute până ajung la mașină? Au parcat mai departe de data asta.

-         E o vreme bună. Sunt doar -50 grade celsius dar grăbește-te totuși, mereu le spun să plătească pe altcineva, ești prea tânără pentru asta.

-         Lasă bunico că mă descurc. Dacă nu ajungem în 20 de minute știi ce să faci, nu?

-         Lasă nu învăța tu puiule găina, am făcut asta de un milion de ori. Hai, vino să-ți dau un pupic.

-         Iar pupici bunico? Nu mă duc la moarte. Apoi deschise ușa ezitând doua secunde în prag înainte de a o zbughi în praful gros făcându-se nevăzută.

-         Nu, dar aproape.., îngăimă Marta închizând cele 5 yale cu un declic zgomotos.

Mimi fugea cât putea de repede dar nările începură deja să o usture de la praful îmbibat prin eșarfă. Își reperă părinții la capătul aleii făcându-i semne din mașină. Se îndreptă grăbită către ei și într-un minut ea și părinții ei, împovărați cu tot felul de pachete, fugeau gâfâind și tușind către casă.

Marta era tot în dreptul ușii și le deschise exact când se aflau lângă ea păstrând astfel și așa puțina căldură din casă. Cei trei intrară aducând cu ei un val de frig și praf care o făcu pe bunică să se zgribulească strângându-și mai bine halatul pe lângă corp.