Consecinţe nefaste

Mă trezesc iar cu gândul zburându-mi la soţul meu care era din ce în ce mai rece. Aseară am încercat să mă apropiu de el îmi e aşa dor de sărutul lui sincer, de iubirea lui curată şi necondiţionată, aş face orice să îl am înapoi.. Mă doare sufletul când mă gândesc că din cauza mea s-au întâmplat toate astea şi am pierdut unica fiinţă care ţinea cu adevărat la mine. Imi găsesc cu greu puterea să mă ridic din pat şi în timp ce îmi pun halatul Isabela vine fugind si îmi sare în braţe.
- Mamă, azi vreau să mergem la film şi apoi în parc să ne dăm pe noile leagăne şi apoi venim acasă şi desenăm, bine mami?
- Nu înainte să luăm micul dejun şi să ne terminăm temele pentru mâine.
- Of mamiii, dar nu le putem face după ce venim? o să avem destul timp.
- Nu iubita, nu uita ce te-a învăţat tatăl tău, întâi munca, apoi distracţia.
- Of, dar tata nici măcar nu ştie ce înseamnă distracţia, el e mereu plecat..
Are dreptate fetiţa, de când l-am supărat pe Adi nu a mai stat acasă cu noi decât cateva zile apoi dispărea iar pe drumurile lui, era plecat mereu. Încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze deşi întotdeauna mă doare sufletul când o văd pe fetiţă supărată şi coborâm amândouă scările într-o larmă îngrozitoare, îi place să ne luăm la întrecere dar cumva întotdeauna ajunge prima, e o luptătoare, exact ca şi tatăl ei.
Asta îmi aduc aminte din copilăria mea, amintirile astea îmi trec mereu prin minte, episoade peste episoade, întotdeauna înainte să mă trezesc şi oriunde am căutat un răspuns, tot ce am găsit au fost şi mai multe întrebări. Ce anume m-a deranjat mai tare, mă întreb uneori, faptul că tata nu era niciodată acasă sau faptul că o vedeam pe mama supărată mereu deşi încerca din răsputeri să ascundă asta.  Când i-am găsit mamei jurnalul pitit între haine, o dorinţă arzătoare nu m-a lăsat până nu am răsfoit câteva pagini. Aşa am aflat de cauza supărărilor şi că părinţii mei nu se mai iubesc, că tot ce văd e doar durere mascată. Am încercat să uit toate lacrimile vărsate pe acele pagini de jurnal dar ochii mamei îmi aduceau mereu aminte de ele. Aş fi vrut să le strig în faţă să termine cu şarada asta pentru că ştiu totul dar îmi era frică…îmi era frică că am să stric şi acele mici episoade în care mă pierdeam, în care mai credeam în fericirea şi iubirea lor, în care eram o familie fericită şi împlinită. Acum stau şi mă gândesc la David al meu, mă gândesc ce e iubirea şi dacă nu cumva o să ajung si eu să-mi arunc lacrimile pe un jurnal ca al lui mama. Stiu ca ea nu a fost cu acel bărbat pentru că nu îl iubea pe tata doar că în anumite situaţii, devine tentant să cauţi în altă parte alinarea de care ai nevoie şi pe care nu o primeşti acasă. Nu vreau să obosesc niciodată dar pe zi ce trece sunt din ce în ce mai slăbită, dragostea pentru David îmi ia uneori mai multă energie decât am. Vreau să fiu cu David pentru totdeauna dar e un tip atât de sofisticat, atât de încurcat încât e aproape obositor să încerc să îl înţeleg. Câteodată am impresia că ne învârtim în cerc, aş vrea să nu trebuiască să îi arăt mereu şi mereu cât de mult ţin la el, aş vrea ca eu să fiu primul lui gând când se trezeşte.
Ah, nici nu am observat cât de târziu s-a făcut. Îmi ordonez hârtiile pe birou şi în timp ce răsfoiesc dau de dosarul lui David : alzhaimer cu pierderi din ce în ce mai dese ale memoriei. De ce trebuie să îmi amintească mereu cineva că visez la ceva imposibil? Închid dosarul şi mă consolez cu ideea că dacă îl supăr cu ceva, probabil a doua zi nu ar mai şti. Oare pot asocia asta cu iertarea?