Feeds:
Articole
Comentarii

Un gând curajos

Caut să zbor într-un loc liniştit iar, un loc în care sufletele oamenilor încă nu sunt pătate şi iubirea sinceră înca îşi găseşte loc în inimile lor. Vreau să fie oameni destul de curajoşi încât să facă ce le cere inima, să-şi deschidă sufletul unul altuia şi să învăţăm să trăim cu toţii în armonie. Sunt atâtea legături de respectat pe lumea asta încat imi vine greu să cred că înca mai există cuvântul libertate în vorbirea noastră ; eu nu o văd nicăieri, nu-şi depăşeşte silabele din care e compus. De ce mai sunt momente în care facem ceea ce nu vrem să facem? De ce aceste momente ne ocupă 90% din viaţă? De ce trece atât de mult timp până să ne dăm seama ce ne face cu adevărat fericiţi? Mi se pare din ce în ce mai mult că fugim de fericire, mi se pare că într-o lume aşa tristă toţi credem ca e păcat să fi fericit, ne simţim responsabili pentru tristeţea altora şi încercăm să le arătăm că le suntem alături dar oare aceasta e cea mai bună modalitate? Oare zâmbetul unui prieten sau chiar al unui străin nu poate declanşa decât invidie? Oare într-o bună zi, nu o să declanşeze la rândul lui un alt surâs? Sunt atâtea întrebari pe care nimeni nu şi le pune şi răspunsurile lor ar rezolva atâtea probleme încât ar dărâma tot scheletul pe care e construită această societate,  e o schimbare pentru care ne trebuie mult curaj.

Consecinţe nefaste

Mă trezesc iar cu gândul zburându-mi la soţul meu care era din ce în ce mai rece. Aseară am încercat să mă apropiu de el îmi e aşa dor de sărutul lui sincer, de iubirea lui curată şi necondiţionată, aş face orice să îl am înapoi.. Mă doare sufletul când mă gândesc că din cauza mea s-au întâmplat toate astea şi am pierdut unica fiinţă care ţinea cu adevărat la mine. Imi găsesc cu greu puterea să mă ridic din pat şi în timp ce îmi pun halatul Isabela vine fugind si îmi sare în braţe.
– Mamă, azi vreau să mergem la film şi apoi în parc să ne dăm pe noile leagăne şi apoi venim acasă şi desenăm, bine mami?
– Nu înainte să luăm micul dejun şi să ne terminăm temele pentru mâine.
– Of mamiii, dar nu le putem face după ce venim? o să avem destul timp.
– Nu iubita, nu uita ce te-a învăţat tatăl tău, întâi munca, apoi distracţia.
– Of, dar tata nici măcar nu ştie ce înseamnă distracţia, el e mereu plecat..
Are dreptate fetiţa, de când l-am supărat pe Adi nu a mai stat acasă cu noi decât cateva zile apoi dispărea iar pe drumurile lui, era plecat mereu. Încerc să-mi păstrez zâmbetul pe buze deşi întotdeauna mă doare sufletul când o văd pe fetiţă supărată şi coborâm amândouă scările într-o larmă îngrozitoare, îi place să ne luăm la întrecere dar cumva întotdeauna ajunge prima, e o luptătoare, exact ca şi tatăl ei.
Asta îmi aduc aminte din copilăria mea, amintirile astea îmi trec mereu prin minte, episoade peste episoade, întotdeauna înainte să mă trezesc şi oriunde am căutat un răspuns, tot ce am găsit au fost şi mai multe întrebări. Ce anume m-a deranjat mai tare, mă întreb uneori, faptul că tata nu era niciodată acasă sau faptul că o vedeam pe mama supărată mereu deşi încerca din răsputeri să ascundă asta.  Când i-am găsit mamei jurnalul pitit între haine, o dorinţă arzătoare nu m-a lăsat până nu am răsfoit câteva pagini. Aşa am aflat de cauza supărărilor şi că părinţii mei nu se mai iubesc, că tot ce văd e doar durere mascată. Am încercat să uit toate lacrimile vărsate pe acele pagini de jurnal dar ochii mamei îmi aduceau mereu aminte de ele. Aş fi vrut să le strig în faţă să termine cu şarada asta pentru că ştiu totul dar îmi era frică…îmi era frică că am să stric şi acele mici episoade în care mă pierdeam, în care mai credeam în fericirea şi iubirea lor, în care eram o familie fericită şi împlinită. Acum stau şi mă gândesc la David al meu, mă gândesc ce e iubirea şi dacă nu cumva o să ajung si eu să-mi arunc lacrimile pe un jurnal ca al lui mama. Stiu ca ea nu a fost cu acel bărbat pentru că nu îl iubea pe tata doar că în anumite situaţii, devine tentant să cauţi în altă parte alinarea de care ai nevoie şi pe care nu o primeşti acasă. Nu vreau să obosesc niciodată dar pe zi ce trece sunt din ce în ce mai slăbită, dragostea pentru David îmi ia uneori mai multă energie decât am. Vreau să fiu cu David pentru totdeauna dar e un tip atât de sofisticat, atât de încurcat încât e aproape obositor să încerc să îl înţeleg. Câteodată am impresia că ne învârtim în cerc, aş vrea să nu trebuiască să îi arăt mereu şi mereu cât de mult ţin la el, aş vrea ca eu să fiu primul lui gând când se trezeşte.
Ah, nici nu am observat cât de târziu s-a făcut. Îmi ordonez hârtiile pe birou şi în timp ce răsfoiesc dau de dosarul lui David : alzhaimer cu pierderi din ce în ce mai dese ale memoriei. De ce trebuie să îmi amintească mereu cineva că visez la ceva imposibil? Închid dosarul şi mă consolez cu ideea că dacă îl supăr cu ceva, probabil a doua zi nu ar mai şti. Oare pot asocia asta cu iertarea?

O zi fără Ra

Bunica Marta se legăna încet în scaun croșetând o șosetuță roz pentru surioara mea nou născută ale cărei gângureli se auzeau din pătuțul de lângă geam.

Bunica obișnuia să vorbească cu Alexia,botezata după bunicul Alex decedat in timpul marii ”Crize”,îi povestea cum era lumea înainte de Criză, cum puteai să ieși la orice oră pe afară, cum soarele încă își trimitea razele-i puternice pe pământ ca o binecuvântare pentru toți. O ascultam și eu încercând să-mi imaginez cum e să te joci cu alți copii prin curte, cum e să ai ciocolată ori de câte ori îți dorești, cum e să ai lumină..

Deși au trecut doar 14 ani de la încetarea Crizei, ochii majorității oamenilor aveau deja o culoare albicioasă, uneori cenușie fapt datorat lipsei de lumină, acum ne bazăm foarte mult pe auz și pe miros, știindu-ne între noi dupa aceste două caracteristici : vocea și izul specific fiecăruia.

Alexia stătea acum ridicată în două piciorușe cu ochii în depărtare la praful care de mai bine de 14 ani nu vroia să se așeze, care ne priva de căldura și lumina soarelui. Cu un zgomot surd un corb se izbi de geam apoi fâlfâi mai departe în întuneric. Alexia tresări însă de data asta nu mai plânse, se obișnuise cu fenomenul. Bunica era pregătită să se ridice să o alinte însă se opri dându-și seama că Alexia face parte din lumea aceasta nouă mai mult decât o să reușească ea vreodată.

–         Așa scumpo, învață-te cu lumea asta, e singura modalitate prin care o să reziști. Mă mir ce mă mai ține pe mine în viață, cred că doar voi două.

Ne aruncă câte o privire plină de dragoste și se repuse pe croșetat cântând aceeași melodie liniștitoare care devenise o etichetă a casei noastre :

”Soare, soare blând soare, vino și strălucește iar, luminează-ne mințile și inimile..”

Visasem că alerg după fluturi într-o câmpie înverzită deși nici măcar nu știam cum arată un fluture decât din vorbele celor mai în vârstă. Incă visam cu ochii deschiși la culorile minunate de pe petalele fluturelui când bunica mă strigă să cobor. Îmi luai cele doua perechi de pantaloni groși, două pulovere și un fâș coborând exact când bunica mă striga iar :

–         Hai Miriam să mănânci repede ceva apoi să-i întâmpini pe părinții tăi, sper că au găsit conserve din acelea delicioase de fasole să vezi ce masă gustoasă o să vă fac diseară.

Mimi, așa îi spuneau toți în afară de bunica, înfulecă repede cei doi cartofi fierți cu coajă luând și o îmbucătură din pâinea mult prea tare pentru a-i da impresia de saturație apoi ieși luându-și căciula și fularul pe acesta din urmă strângându-l tare în jurul nasului și a gurii. Bunica veni îndată cu un șal mai transparent pe care îl înfășură în jurul ochilor lui Miriam și era gata de plecare.

–         Câte grade sunt azi bunico? Crezi că rezist 20 de minute până ajung la mașină? Au parcat mai departe de data asta.

–         E o vreme bună. Sunt doar -50 grade celsius dar grăbește-te totuși, mereu le spun să plătească pe altcineva, ești prea tânără pentru asta.

–         Lasă bunico că mă descurc. Dacă nu ajungem în 20 de minute știi ce să faci, nu?

–         Lasă nu învăța tu puiule găina, am făcut asta de un milion de ori. Hai, vino să-ți dau un pupic.

–         Iar pupici bunico? Nu mă duc la moarte. Apoi deschise ușa ezitând doua secunde în prag înainte de a o zbughi în praful gros făcându-se nevăzută.

–         Nu, dar aproape.., îngăimă Marta închizând cele 5 yale cu un declic zgomotos.

Mimi fugea cât putea de repede dar nările începură deja să o usture de la praful îmbibat prin eșarfă. Își reperă părinții la capătul aleii făcându-i semne din mașină. Se îndreptă grăbită către ei și într-un minut ea și părinții ei, împovărați cu tot felul de pachete, fugeau gâfâind și tușind către casă.

Marta era tot în dreptul ușii și le deschise exact când se aflau lângă ea păstrând astfel și așa puțina căldură din casă. Cei trei intrară aducând cu ei un val de frig și praf care o făcu pe bunică să se zgribulească strângându-și mai bine halatul pe lângă corp.

Stăteam în pat încercând să intru în starea aceea pe care o tot vânez de ceva timp când îmi veni o idee : ce-ar fi să încerc cu un pic de ajutor. M-am ridicat din pat şi am deschis şifonierul iar de pe raftul de sus am luat un pliculeţ cu o pulbere albă uşor strălucitoare. Din frigiderul de lângă geam am adus o sticlă cu rom golindu-i ultima picătură într-un pahar transparent apoi am împrăştiat praful cu grija unui chimist în pahar amestecând în acelaşi timp cu un cuţit. Cu o mică grimasă am băut tot lichidul şi în timp ce mă întindeam să sting becul şi să dau drumul la muzică, un val dulce de căldură începu deja să-mi circule prin vene.
Am închis ochii şi m-am lăsat dusă în acea lume minunată în care totul e perfect şi tot ce simt e căldură şi iubire.
Ah,sună cineva la uşă,de ce trebuia să fie tocmai acum? Deschid uşa şi Marius îmi sare în faţă pupându-ma zgomotos pe obraz la fel cum face de fiecare dată.
– Bună Kathyusha !
. Bună Marius, ai picat într-un moment cât se poate de nepotrivit, sunt un pic ameţită..
. Ah, iar te joci, aşa-i? Ţi-am zis să încetezi, nu-mi place ceea ce faci.
– Ei, doar pentru că ţie nu-ţi face bine nu înseamnă că şi în cazul meu e la fel,acum treci lângă mine pe pat, nu mă mai pot ţine pe picioare.
– Biine bine, hai să povestim, ştiu că asta vrei când eşti în starea asta, treci în pat, sting eu becul.
M-am întins deci în pat şi îndată l-am şi simţit pe Marius strecurându-se sub plapumă lângă mine.
Cum de obicei stau pe burtă în asemenea momente evitând orice lumină pe cât posibil, i-am şi simţit mâna umblând uşor pe spatele meu. „Ah, cât de bine mă cunoaşte, uneori mă sperie lucrul acesta”.
Zburam deja printre nori nefiind capabilă să-l mai înţeleg pe Marius care îmi povestea ce făcuse azi când i-am simţit mâna alunecând neglijentă pe fesa mea stângă mângâidu-mă apoi uşor pe picior urcând cu aceeaşi atenţie pe cel drept urmând traiectoria curbă a fesei uşor bombate din partea dreaptă gâdilundu-mă într-un mod atât de plăcut..  Tresăream la atingerea lui şi senzaţia pe care mi-o amplifica „poţiune” părea ruptă din rai.În întunericul care mă înconjura parcă simţeam emoţiile lui proaspete şi la fel de puternice de fiecare dată şi inima mi se umplu de căldură şi iubire pentru el. Vroiam atât de mult să simtă ce simt şi eu dar ştiam că nu-mi va accepta poţiunea niciodată.
Telefonul începu să ţârâie pe neaşteptate tulburând liniştea în care ne aflam şi retrăgându-şi mâna de sub plapumă să răspundă, mă lăsă tânjind aproabe zgomotos după atingerile lui.
Am auzit ca prin vis câteva vorbe rostite formal şi mă pupă pe frunte spunându-mi că trebuie să plece. Am scos un murmur de dezaprobare iar el mă sărută încă odată mai lung şi îmi şopti la ureche: „în curând dragostea mea, în curând..”. Ieşi apoi lăsându-mă cu mirosul lui impregnat pe pernă şi mă lăsă încă odata cu speranţa că vom fi împreuna curând.
O rază de lumină scăpă printre draperiile trase şi m-am trezit buimacă şi mai zăpăcită ca oricând.
– Marius, niciodată nu mi-ai apărut atât de real precum azi noapte, îmi lipseşti atât de mult..n-o să pot niciodată să accept că ai dispărut din lumea mea.
Mi-am şters cu dosul mâinii cele câteva lacrimi si mi-am luat hainele din dulap şi doar gândul ca diseară voi avea o altă şedinţă cu Marius mă anima şi mă făcea să nu renunţ. Dacă nu era poţiunea peste care am dat din greşeală cred că eram şi eu demult cu el într-o lume mai bună.
Să nu uit să trec pe la băiatul acela să-mi mai dea o porţie din poţiunea mea. Cred că o să cer ceva mai tare de data asta, vreau să stau mai mult lângă el.

Burn the bridge behind you

Am decis astăzi să las trecutul în urmă, am impresia că este mult mai dureros să-l duc cu mine, să încerc să-l anihilez astfel încât viitorul să pară promiţător; vreau ca trecutul să nu mai conteze, vreau să-l accept şi nimic din ce voi face în viitor să nu depindă de el şi o să reuşesc. Nu odată m-a sfătuit cineva să ard tot ce rămâne în urma mea şi astăzi am să-i ascult sfatul cu atât mai mult cu cât fac un bine nu numai mie cu această iniţiativă . Mi-am lăsat azi inima şi am ascultat de raţiune . Las tot în urmă şi astfel voi suporta totul mai uşor. Mulţumesc ţie, călăreţule înaripat.

Călători prin viaţă

Stătea şi se întreba mereu acelaşi lucru: de ce am plecat? Trecuse un an de la despărţirea ei de Alex şi nici acum nu putea să-şi scoată răspunsul la întrebarea asta din subconştient. Încercase chiar şi la psiholog dar tot ce făcuse asta a fost să adâncească şi mai mult răspunsul. Intenţia eşuată de a se împăca o convinse încă odată că relaţia lor nu avea să mai meargă niciodată şi cu cât se străduia mai tare să-l iubească cu atât se simţea mai străină de el. Se mai întâlneau ocazional la câte o cafea dar acum vorbeau unul cu celălalt ca doi străini şi fiecare răsufla uşurat când chelnerul venea să încaseze nota şi zâmbea satisfăcut când ei lăsau un bacşiş generos parcă pentru a compensa sentimentul de vinovăţie la plăcerea aproape vizibilă de a se fi terminat întâlnirea iar apoi fiecare se întorcea oarecum vesel în lumea lui.

Bella stătea acum cu ochii în tavan şi rememora una dintre aceste întâlniri ajutată fiind de albastrul închis al tavanului care evoca acea zi friguroasă de iarnă. Se ridică resemnată cu ideea că azi va trebui să se întâlneasca iar şi amintirea se pierdu asemenea fumului de ţigară şi ştiuse că nu avea să mai revină asupra acesteia. Deşi stătuse aproape 40 de minute gândindu-se ce să poarte reuşi să iasă totuşi la timp din casă fără a-şi fi uitat mănuşile negre şi fularul gros, adesea avea probleme cu gâtul. Ieşi în faţa blocului încă potrivindu-şi mănuşile când un camion clanxonă puternic în faţa ei făcând-o să tresară. Un câine scheună gălăgios şi se ascunse în spatele ei pentru a se feri de monstrul luminos care îl urmărea. Era trecut de ora 17 şi soarele era la apus lăsând o lumină galbuie care învăluia oraşul făcându-l mai primitor. Căţeluşul încă tremura când Bella îl linişti mângâindu-l uşor pe creştet iar el se trase şi mai tare lângă ea atras de căldura corpului ei.

– Hei căţeluş, te-ai rătăcit, aşa-i? sărăcuţul de tine, dacă nu ai să-ţi găseşti un adăpost în noaptea asta mă tem că o să iţi fie cam frig, a anunţat ninsoare la noapte.

Căţelul dădea bucuros din coadă ca mulţumire la afecţiunea primită iar când Bella se ridică el fu gata să o urmeze chiar şi în iad. Deşi încercă să-l alunge nu putu să strige la el sau să-l lovească şi astfel porniră amândoi mai departe.

– Ei şi ce-i dacă o să am un căţeluş, şi aşa mă simt cam singură. Ce nume să-ţi dăm micuţule, îi zise ea uitându-se tandru la el cum o urmăreşte. Al cred că ţi s-ar potrivi. Nu-i aşa că-ţi place Al? Căinele dădu vesel din coadă parcă înţelegând-o si atunci ea decise, îl va chema Al.

Era o după-amiază friguroasă dar totuşi nu bătea vântul aşa că cei doi prieteni putură să se bucure de zăpada pufoasă ce se aşternuse cu o seară în urmă asemeni unei mantii ocrotitoare peste oraş. Iarna asta totul părea mai alb, mai pur, prevestea un nou început. Când trecură pe lângă un copac şi o bucată mare de zăpadă căzu sub propria-i greutate chiar lânga Al făcându-l să sară iar speriat în spatele ei, Bella chicoti amuzată şi îşi dădu seama că nu s-a mai simţit aşa bine de mult timp. Se uita distrată de jur împrejur vroind parcă să memoreze  acest peisaj magnific şi se trezi vorbind cu Al de parcă era un vechi şi bun prieten.

– E o iarnă minunată, nu-i aşa Al? Aş vrea să fie toate la fel ca să nu mai fiu tristă la apariţia primilor fulgi de nea prevestind o iarnă geroasă. Întotdeauna am urât frigul dar în iarna asta e.. altfel, e mai blând.

Nici nu-şi dădu seama când ajunse la cafeneaua la care ea cu Alex obişnuiau să se întâlnească de mai bine de un an de zile. În faţa intrării, un tânăr cam de 25 de ani cu o privire întunecată o abordă.

– Domnişoara Bella, sunt Brad, prietenul lui Al sau Alex cum ii ziceaţi dumneavoastră, sunt sigur că v-a povestit despre mine. Îmi pare nespus de rău că trebuie să vă dau o veste atât de cumplită dar fiind bun prieten cu Al am considerat că e de datoria mea să vă anunţ: bunul nostru prieten Al a decedat seara trecută în urma unui accident vascular. Ştiu că este un şoc pentru dumneavoastră, nu trebuie să spuneţi nimic, ştiu de asemenea cât de bine vă stătea împreuna şi sincer nici acum nu ştiu de ce v-aţti despărţit. În fine, nu e treaba mea, îmi pare încă o dată extrem de rău, înmormântarea are loc mâine la orele 17 şi ştiu că el ar fi dorit să fiţi prezentă. La revedere.

Cu ochii încă ţintă la silueta din ce în ce mai mică a lui Brad care se îndepărta, Bella aştepta ca măcar o lacrimă să-şi facă apariţia dar nici una nu veni. Cât timp Brad vorbise ea nu reuşi să scoată nici măcar un cuvânt, stătea doar şi se uita la el. Un fulg de nea îi atinse pleoapa stângă şi se trezi din reverie, se lăsă pe vine şi luă capul căţelului în măini.

– Ei Al, se pare că m-ai găsit iar, sper ca de data asta să nu ne mai certăm. Abia atunci o lacrimă se prelinse pe obraz şi înainte să apuce să o şteargă câinele o linse parcă în încercarea de a o consola. Sau poate doar i se părea.

Se ridică hotărâtă în picioare vroind parcă să-şi facă curaj şi o porni către parc.

– În noapte asta ne plimbăm Al, am atâtea să-ţi povestesc. Şi câinele dădu voios din coadă la auzul vocii ei şi o porni ţopăind înaintea ei. Culmea era că Bella nu putea să-i desluşească urmele lăbuţelor în zăpadă dar alergă să-l prindă pe Al din urmă lăsând gândul să treacă neobservat.

A vedea înseamnă a trăi

Fluturi, lumină, bucurie, multă multă lumină, orbitoare lumină şi nimic care să conteze. Nu există decât aici şi acum. E aşa o uşurare.. e eternitatea. Când poţi trăi aici şi acum, când nimic din ce va fi mâine sau ce a fost ieri nu contează, atunci trăieşti. Prea puţin trăim, prea puţine simţim în starea asta amorţită. Tot timpul încordaţi, temându-ne de ziua de mâine, ferindu-ne de o zi ca ieri..e prea mult. Aş vrea să putem simţi fiecare clipa, aş vrea să nu ne dăm seama de secundele care trec, aş vrea să nu conteze nimic. Dacă nu te gândeşti la viitor, dacă nu te gândeşti că îmbătrâneşti, chiar nu contează nimic. Totul e legat de nisipul din clepsidră care nu încetează să curgă şi totuşi, dacă nu ne-am uita la el, nu ar exista.
Flori, iarbă verde, lumină orbitoare. Doar eu, pe un câmp, într-un moment care ţine de o veşnicie, într-o linişte care mă umple, mă înconjoară şi doar soarele care îmi încălzeşte faţa e conştient de liniştea mea. Doar el îmi vede privirea calmă, liniştită, doar el îmi aude ritmul constant al inimii, doar el îmi vede zâmbetul larg si copilăresc pe buze, zâmbet pe care nimeni şi nimic nu o să reuşească să mi-l răpească.
Şi totuşi, mai vine cate unul care încearcă cu tot dinadinsul să te facă să te gândeşti la nisipul din clepsidră şi atunci, vrei nu vrei, la un moment dat, cedezi. Şi te uiţi. Şi te prinde in vraja lui şi.. nu mai ai scapare. Începi să iţi faci griji, începi să trăieşti în trecut, în viitor..doar în prezent nu. Şi atunci, până la urmă, poti zice că trăieşti cu adevărat? Retrăieşti unele amintiri şi îţi formezi altele noi dar lucrurile care se întâmplă în jurul tău, aici şi acum, unde sunt? Plutesc undeva într-o ceaţă din care nu vrei să le scoţi. Nu observi un zâmbet de copil pe stradă, nu vezi mâinile împreunate unor doi îndrăgostiţi, nu vezi verdele copacilor şi soarele jucăuş căzând printre crengi şi aruncând umbre dintre cele mai bizare pe asfaltul încins. Şi toţi umblăm ca nişte roboţi, şi toţi avem privirea aţintită undeva departe şi nimeni nu vede nimic din tot ceea ce îi înconjoară. Şi am ajuns să mă simt atât de  singură pe stradă, am ajuns să-mi doresc un zâmbet întors, să simt cu adevărat că cineva mă vede, că cineva MAI VEDE.
Şi ies din câmpia mea liniştită, ies în oraşul stins populat de zombie şi încerc să îl trezesc. Zâmbesc unui copil care e cel mai uşor de impresionat şi el imi zambeste înapoi fiind sigură ca dacă fac asta unui adult o sa fiu considerată nebună. Şi totuşi cred în oameni şi îi iert de nenumarate ori şi sufăr eu doar sperând că au învăţat ei ceva din asta şi sunt dezamăgită de fiecare dată dar nu mă dau bătuta, o să lupt chiar dacă ştiu că am schimbat doar 1 om dintr-un milion. MERITĂ. Ştiu că cineva îmi va duce munca mai departe şi că într’o zi..o să fie destui oameni cu ochii deschişi încât o să facă o diferenţă, încât o să fie ascultaţi şi crezuţi.
Până atunci, mă plimb desculţă pe asfaltul încins chiar daca oamenii se uită ciudat la mine .. până atunci zâmbesc copiilor şi uneori chiar adulţilor riscând să par o idioată.. până atunci privesc cu ochi mari tot ce e în jurul meu chiar dacă le-am mai văzut de 1000 de ori..până atunci, TRAIESC.