Feeds:
Articole
Comentarii

Foşnet de gânduri

Acel parc cu copacii lui măreţi, mai ales în acest anotimp, toamna, îi aducea mereu aminte de el. Nu era tristeţe, era doar un sentiment de linişte profundă, de parcă lumea s-ar fi oprit în loc şi doar sunetul paşilor ei pe frunzele uscate creau un sentiment de realitate. Frunzele au împietrit în căderea lor care acum pare ca le-ar lua o eternitate, vântul a lăsat copacii într-o aluzie de mişcare şi chiar păsările par a ciripi cu clonţul nemişcat în zborul lor mut şi neputincios. De fiecare dată când îi apărea el în minte i se întâmpla asta. Părea a ieşi din această lume, din tot ceea ce o înconjoara, din chiar însăşi fiinţa ei. Părea că pluteşte deasupra timpului căutând ceva..căutându-l pe el, rătăcind în acea lume rece, unde totul era pustiu.

Erau doar ei doi, depărtaţi de kilometri întregi dar cu speranţa vie şi mereu proaspătă că odată, se vor găsi. Atunci, totul va prinde viaţă iar vântul va legăna iarăşi castanii încărcaţi cu frunze argintii şi aurii, sunetul păsărilor îi va prinde ţinându-se de mână, într-o îmbrăţişare strânsă uitându-se unul în ochii celuilalt şi jurându-şi iubire veşnică. Apoi ea, zburdalnică, porni înainte ţopăind cu un zâmbet vesel pe chip, un chicotit atât de dulce încât părea că îi mângâie inima iubitului ei şi colorând parcă totul în urma ei, refăcând acel decor odată gri, într-o multitudine de forme şi culori ridicând parcă un voal nevăzut de tristeţe. El, zâmbind până în adâncul inimii, simţindu-se în sfârşit fericit, simţind acel sentiment după care a fugit toată viaţa, pe care l-a simţit undeva aproape de el, însă atât de departe, simţindu-se…împlinit. Porni în urma ei, imitându-i cu stângăcie salturile şi prinzând-o în strânsoarea lui fermă dar totodată tandră, sărutând-o uşor pe gât apoi lăsând-o iar să zburde. Acum era sigur că nu o să îi mai scape, acum s-au găsit, erau în lumea lor şi nu mai era scăpare. Ar fi găsit-o oriunde ar fi plecat, s-ar fi luat după culoarea pe care o răspândea în jur, după chicotul ei care răsuna în depărtare pe kilometri întregi şi a ştiut, a ştiut că au să fie mereu împreună.

Alături de „Cartea despre Bărbaţi” cartea despre femei vine să întregească perspectiva oferită de Osho despre universul misterios al relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, oferindu-ne repere valabile pentru a reuşi să înţelegem resorturile ascunse ce stau la baza acţiunilor noastre. Sunt prezente din belşug anecdotele, adevărurile amare, afirmaţiile ieşite din comun şi soluţiile eficiente oferite de Osho celor ce vor să înţeleagă misterul femeii, atât cât poate fi el înţeles de mintea umană obişnuită. Şi pentru această carte rămâne valabilă recomandarea de a nu scoate afirmaţiile lui Osho din context şi de a sesiza spiritul textului. Putem face foarte uşor asta dacă înţelegem faptul că Osho şi-a transmis învăţăturile pe cale orală şi pentru a avea acces la întreaga atenţie a celor ce îl ascultau, nu a ezitat să facă afirmaţii şocante.
În „Cartea despre femei” universul feminin este oglindit cu fidelitate de Osho, spiritul lui mereu treaz reuşind să surprindă atât ceea ce poate înălţa o femeie cât şi ceea ce o poate doborî .

Citate din „Cartea despre femei”:
„…femeia trebuie iubită, nu înţeleasă. Acesta este primul pas către înţelegere.”

„Prima lecţie a iubirii constă în a nu solicita iubire, ci în a o dărui. Fiţi dumneavoastră cel care dăruieşte. De regulă, oamenii fac exact invers. Chiar şi atunci când dăruiesc, o fac numai cu speranţa că iubirea lor le va fi returnată. Ei nu dăruiesc de bunăvoie, ci doar condiţionat. Ei dăruiesc, dar privesc cu coada ochilor să vadă dacă primesc ceva înapoi. Ei nu cunosc legea naturală de funcţionare a iubirii. Este suficient să turnaţi, să vă revărsaţi, iar iubirea va veni.
Şi chiar dacă nu vine, nu este nevoie să vă îngrijoraţi, căci adevăratul îndrăgostit ştie că a iubi înseamnă a fi fericit. Dacă iubirea vine înapoi, foarte bine; atunci fericirea va fi cu atât mai mare. Dar chiar dacă ea nu se întoarce înapoi, actul iubirii v-a făcut fericiţi, de-a dreptul extatici; atunci, de ce să mai fiţi îngrijoraţi în legătură cu întoarcerea ei?”

„…Nu confundaţi nicioadată iubirea cu sexul, căci nu veţi face decât să vă amăgiţi singur. Fiţi conştient, iar atunci când veţi simţi că simpla prezenţă a celuilalt – nimic altceva, simplul fapt că celălalt există – este suficientă pentru a vă face cu adevărat fericit, că ceva înfloreşte undeva în interiorul fiinţei voastre, ca un lotus cu o mie şi una de petale, atunci se poate spune că sunteţi îndrăgostit, iar atunci veţi putea trece peste toate dificultăţile pe care le va crea realitatea. Veţi putea trece peste toate angoasele, peste toate anxietăţile, iar iubirea voastră nu va face altceva decât să crească şi să înflorească tot mai tare, căci atunci, toate acele dificultăţi nu vor mai însemna altceva decât nişte simple provocări. Depăşindu-le, iubirea voastră va deveni astfel din ce în ce mai puternică. Iubirea este eternitatea. Dacă este prezentă, ea nu poate decât să crească. Iubirea cunoaşte începutul, dar nu şi sfârşitul.”


rf244067couple-holding-hands-posters

Unii cred că dragostea ne ţine în loc, că ne acaparează toate gândurile, că ne distruge visele ca individ şi ne face să ne uităm într-o altă direcţie, să ne refacem drumul vieţii alături de persoana pe care o iubim. Câteodată ,în felul acesta ne pierdem scopul, acela de a ne cunoaşte cu adevărat şi încercăm din răsputeri să-l cunoaştem pe cel de lângă noi. Mă întreb dacă iubirea nu ar trebui să fie ultimul lucru pe care îl alegem în viaţă, să fie la coada celorlalte, un sfârşit de drum bătătorit care să ne aducă liniştea şi armonia, un premiu pentru strădaniile noastre în viaţă, o împletire cu o altă persoană, un paradis. Când iubeşti adeseori simţi că vrei să ieşi, să fugi dar nu ştii motivul exact. Vi-l zic eu, vrei drumul tău, vrei să păşeşti în continuare pe poteca pe care ţi-ai format-o în minte încă de când erai copil, tânjeşti după acel prim vis. Şi totuşi, dragostea ne încătuşeaza inima iar gândurile sunt mereu direcţionate spre persoana de lângă noi. Cu greu cineva ar putea să-şi urmeze calea şi totuşi să iubească în acelaşi timp dar când aceste poteci individuale coincid într-un cuplu atunci pot merge de-a lungul ei împreuna şi aceea este dragostea adevarată cu tot ceea ce implică aceasta.

Încordarea cu care aşteptam momentul îmi făcea muşchii să tresară spasmodic la fiecare nume strigat. Aşteptam cu nerăbdarea unui copil când ştie că trebuie să primească o jucărie nouă să fiu ales pentru călătoria vieţii mele. Vroiam să plec în acea incursiune pe Ceylon şi dacă ar fi să nu mă mai întorc niciodată. Cu problemele recente din viaţa mea planând deasupra mea ca o aura rău prevestitoare, vroiam cu orice preţ să scap de pe navă cât mai repede. Nu vroiam să apuc să o văd pe Siara cum se plimbă cu noul ei soţ la braţ la abia o săptămână după ce îmi declara iubire veşnică în patul nostru.
– Martin Turnwood ! inginer secund pe Apollo 2112. Te vei prezenta cu toate actele in regulă mâine la ora 7 fix. A înţeles toată lumea ce are de făcut?
Un murmur de aprobare încheie şedinţa şi toţi se răspândiră în celulele lor.
Martin stătea încremenit pe locul lui încercând să-şi întipărească în minte pentru ultima dată sala în care şi-a petrecut 25 de ani învăţând vrute şi nevrute. Lăsând să-i scape cu un şuierat surd aerul din plămâni, izbucni într-un hohot de râs aproape malefic.
A doua zi dimineaţă era prezent cu toate echipamentele împachetate în biroul unde trebuia să-şi primească efectiv sarcinile. Trebuia să aibă grija de buna funcţionare a aparatelor de pe navă şi cele care vor fi amplasate pe sol pentru buna funcţionare a echipajului care urma să ia probele necesare. Din moment ce era secund însemna că un inginer experimentat o să aiba grijă de lucrurile mai dificile, lui rămânându-i treaba mai uşoară având aşadar timp pentru a-şi pune propriile planuri în aplicare.

– Martiin ! Treci la masă, se răceşte şi am să te pedepsesc.
– Acum mamă ! Vin acum !
Martin închise nervos cartea şi o puse atent sub pat, nu vroia ca cineva să-i strice povestea sau să-i rătăcească cartea pe undeva. Îi plăcea atât de mult încât o citea cât mai atent posibil, să nu cumva să-i scape vreun detaliu. Ştia deja din rezumatul cărţii citit pe net ce avea de gând să facă Martin (ce onoare să aiba acelaşi nume cu personajul, destin,aşa credea el) şi abia aştepta să i se dezvăluie detaliile planului pe care el însuşi avea să-l îndeplinească când va creşte încă un pic. Încă un pic mai avea de aşteptat.

Martin Turnwood tocmai închidea televizorul cu zâmbetul pe buze. Îi plăcea să se privească în floarea vârstei lui şi nici acum nu-i venea să creada cât de mult a ajuns să creadă în acea carte şi cât de aproape de îndeplinirea planului lui din copilărie a ajuns. Se anunţau doar 34 de ore până la lansarea pe orbită şi el stătea cu ochii aţintiţi pe tavanul alb al compartimentului neprimitor şi mic care îi fusese alocat. Se gândea la mama lui care îi făcea tot timpul mâncăruri atât de bune în comparaţie cu pastilele pe care trebuia să le mănânce acum. Înţelegea progresul şi îl îmbrăţişa dar nu putea să nu se gîndească la gustul delicios al clătitelor cu gem de căpşuni pe care le mânca în fiecare duminică înainte de a merge împreună cu tatăl şi cu mama în parc. Casetele acelea erau cel mai de preţ lucru pentru el, singurele lui posesiuni. Într-adevăr a plătit mult pentru ele, autorităţile cer motive întemeiate pentru incursiunile în trecut şi mai ales pentru a le păstra în scopuri proprii dar cu ajutorul unchiului său care ţinuse enorm la mama lui reuşise să tragă destule sfori pentru a putea plăti un preţ care nu îl aduse la faliment total. Îi plăcea acum să se privească în primele momente în care ideea lua proporţii în mintea lui şi încerca în acelaşi timp să-şi justifice actele. Dar toate astea puteau aştepta, acum avea nevoie de un somn adânc. Luă pastila de pe raftul de lângă pat şi în momentul în care o înghiţi, un dulce vis îl învălui lăsându-l să adoarmă cu un zâmbet diabolic pe chip.

Peak

O melodie care mă duce într-o cu totul altă lume, sper să aibă cel puţin acelaşi impact asupra voastră ca şi asupra mea.